(o poveste, aceeași serie narativă)

http://www.youtube.com/watch?v=brqxEdwsTQs

Să spunem, doar să spunem (iară, nu să dăm cu parul) că, Șeful bea o cafea, dimineața. A băut-o de la începutul Timpului, de la aFacerea lumii ășteia. De fapt și de drept, la început a fost un bob de cafea, altfel nici Ideea Absolută a cafelei nu ar fi existat. Un bob alb, (1/2 tu, 1/2 eu... vorba melodiei celeia în care el îi spune ei că: ce frumoasă ești când plângi!!! ntz! greșit! Ea, nu plânge! Ea, ca și El, bea doar o cafea... acum, depinde cum și unde, și... mai depinde... cu cine!), un bob alb, alungit în elipsă, cu o coajă destul de rezistentă, pentru a ocroti conținutul, carevasăzică fondul problemei în cercetare, și, destul de mat-opacă, pentru a nu fi scotocită de curiozitățile infantile ale bărbaților sau ale femeilor, aflați în pruncii nenăscuți din pubertatea universală... O coajă nu este o fereastră cosmică! Coaja cafelei măcinate va fi făcut parte, în viitorul apropiat, din viitorul prezent al copiilor aflați încă, în fașa istoriei deslânate... Dar, nici măcar Șeful suprem nu știe asta încă! La urma urmei, arătați-mi un șef oarecare, care să fie și un mare maestru în făcutul cafelei, și-l mănânc! sau, mai bine zis, mă las mâncată, însă... foarte puțin!

Și-apoi, fumăm o țigară... pentru ca ritualul cunoscut să fie strict respectat
un bob de cafea, indiferent de plantație,
de pământ, de minerale și de săruri,
de nori-ploaie și de soare,
de celelalte rădăcinoase care hrănesc pământul,
de norii străini care acoperă cuvântul,
de cele patru vânturi și de roze,
de cruci-răscruci și de proteze,
(ca orice ipoteze, mai au nevoie și de câte un corolar nătâng!),
de ochiul-boului în lacrima nourului,
de surâsul verilor noastre în apa pământului,
în apa pământului și în roua cerului,
și-n visul nevorbit încă din lumea stelelor și din sfera sufletului, și din spiritul lemnului și din pacea eterului, a eternului călător tomnatic,

are nevoie și de aer! De aer bun, de aer mănos, de țară săracă... de țară, nu ca o lună amară, ci ca o... (nu! nu ca o!) ...de țară, precum o conopidă alb~verde, de țară bună, rotundă, de țară gogoneață și creață, de țară cu rădăcini adânci, care zburdă în opinci ca la ea acasă prin straturile arheologiei creației… de țară frumoasă, de țară hai-hui! de țară mândră cum alta nu-i! de țară ca o otavă pentru hergheliile pustelor străine! de țară caldă, de țară~mamă, de țară~eternă, în care, patrimonial, limba maternă se va fi născut cândva…

Când să se bucure Șeful cel mare și tare-n brâu și-n discurs, (că, deh! oglinzile se inventaseră deja, iar, uneori, se și inversaseră, dar, asta, mult mai spre la apus…) de bobul lui de cafea, iacă-tă! Un spiriduș prometeic a descoperit focul! Focul cela născut, iară nu făcut!, focul cela dintr-un fulger și din lemn, focul cela din cărbune de pământ și din scrum de cuvânt... Șeful cel mare a stat, s-a uitat, s-a codit până când lumea toată a amețit, s-a-nvârtit, s-a sucit, și, în cele din urmă, s-a plictisit și a aruncat bobul de cafea. - Unde credeți? În flăcările vesele ale focului din vatră! (…pe vremea aceea, încă nu se inventaseră covata, ibricul sau pelticul aparat de făcut cafea! iar de dozator, nici că putea fi vorba! dar, undeva, existau nisipuri, iar soarele, aflat abia la începuturi, în zorii zilei stelare, îl încălzea blând, într-o îmbrățișare supremă, de patriarh aflat la finalul carierei de Șef! iară, nu de bărbat.)

…doară, nu se inventaseră încă nici bărbatul și nici femeia! nici măcar Ideea Absolută de bărbat sau/și de femeie! de pozitiv/negativ, de alb/negru, de dreapta/stânga, de bun/rău, de știut/neștiut // cunoscut/necunoscut // conștient/subconștient // individual/colectiv // promis/proscris/ucis…

de viu/mori,
de stau/pieri,
de fugi/plec,
de taci/trec

Existau, în schimb, (iară, nu la schimb ), Binele și Frumosul, nici măcar în idee, ci, doar așa, ca o părere, ca o boare pe deasupra viilor, a viilor și a păpădiilor, a zeilor călări pe amurguri, a dinozaurilor și a balenelor cântătoare, a crocodililor și atoată suflarea pe care, mai târziu, un dickensian numit Darwin (cine dă acest nume unui pește?! ? unui mic gușter, unui pește-gunoier care curăță acvariile lumii cunoscute? ) le-a așezat într-un parc defect, multi-bifurcat, perfect precum o junglă, precum cărările borges-ianului homerid (făcut, iară nu născut!) –

într-o pădure,
mai neagră
decât cea mai neagră cafea,
decât cea mai neagră noapte din zi,
decât cea mai albă noapte din noapte,
mai neagră,
decât cea mai vie și colorată câmpie,
decât cea mai vie și mai colorată poiană,
decât cea mai vie și mai colorată simfonie…
deci, mai neagră. și, atât!

Căci, cine poate atent observa, luminile prismatic desvăluite de firele de nisip ale plăjilor noastre, des.arcuite prin orbite de sticlă, ale acvariilor noastre, des.articulate de somnolențe celeste? deci, cine mai poate privi prin lentilele murdare, prin lentilele apos-seroase, nepotcovite de nenăscutul Hermes Trismegistos?
…..
Bun! Mai departe, e deja istorie… Un déjà-vu al vieților noastre, un déjà-vu al drumului plat, cobalt și aur, fiere și miere, argint și destin, soartă și aramă, fier și înalt, plastic și durere, déjà~vu-ul vulgului în poarta sărutului, déjà~vu-ul mesei tăcerii de taină, a tăcerii rotunde, a trecerilor neștiute, déjà~vu-ul unei coloane fără de sfârșit din déjà~vu-ul unui vis împlinit și pierdut la timp.

deci, dezambiguizarea forțată, naște monștri viabili! și, atât!

Să mergi, să pleci, să fugi, să te ascunzi, să taci, să bei, să mănânci, să o iei de la capăt deja e prea mult!, să respiri, să te speli, să fumezi, să cauți cafeaua și să nu mai fie nici un bob… de fapt, să nu mai găsești cutia, fiindcă nu mai există nici un raft! să dai iama în frigider și să fie gol, să-l scoți din priză și să constați că mai are curent din baterii, să scoți bateriile și să constați că merge cu energie solară, să acoperi soarele cu o fustiță pentru abajur, și să observi că merge cu energie eoliană, să trăiești convențional și să primești una în meclă, la modul cel mai fair-play și mai parșiv cu putință, (totuși, să o primești direct în față, iară nu în ficați, precum un spiriduș prometeic, cândva…), să spargi convențiile – este o muncă prea grea și prea lipsită de acel conținut și de acea formă pe care numai Ideea de Iubire ți-o poate da, ți-o poate oferi, ți-o poate apropria cu mâna întinsă și suflet deschis, cu spiritul liber de orice compromis, cu mintea din urmă și fata din vis, cu tăria supremă a țuicii de prună, de prună bătrână, iară nu de renglotă (varietatea Reigne Claude d'Althan)…
Fiindcă, altminteri, Fiule, vei fi fost puțin cam alungat din Paradis, mai spre Raiul terestru, mai spre fosele septice ale Pământului promis, acolo unde, Cornul abundenței naște monștri de mâna a doua, din plictis, dintr-un hohot de râs ancestral, dintr-o lascivitate înnăscută, a cărei sens.ualitate va fi fost pierdută, într-un viitor apropiat de cel mai îndepărtat punct posibil, de la marginea lumii ășteia, neTcunoscute…
Libertatea de expresie, Demo/n/crația de ambe sexe, Fraternitatea majorității cu minoritățile absolute, dizolvă Egalitatea originară în inegalități temporare, în care virtuțile temporale sunt ca pietrele din apele neștiute… Așadar, Ideea de Explorare nici măcar nu se născuse încă! Fiindcă cerurile noastre cântă la alte mese ale tăcerii, la alte coloane ale infinitului, la alte porți ale sărutului ne-dat. Încă! Așadar, Ideea de Trădare, nu se absolutizase, încă. Iar, Ideea de Suspiciune, nici măcar nu scosese capișonul pragmatic! Circumcizia a apărut mai târziu, pe scara istoriei cunoscute, când Ideea de Păcat, suprimase orice construcție logică, orice durare liber-impusă, orice des~în.durare liber-admisă și acceptată de toată suflarea divină.
Femeia~mamă, femeia~supremă, femeia~divină, femeia~eternă, femeia~icoană nici măcar nu exista în Ideea primordială de Cafea! Pentru că, așa cum se spune încă din vechime, Pomul cunoașterii stă în fața Pomului vieții și al morții din Deșertul de cenușă monog/R/amatică, fiindcă nici Ideea de Șarpe nu se arătase încă în zorii istoriei, fiindcă nici măcar Ideea de Șopârlă nu își pierduse codița încă, fiindcă, Sfânta Miercuri și Sfânta Vineri stăteau la sfat cu Sfânta Joi, ca să o cheme și pe sfânta Duminică înapoi, pentru ca Sfânta de Luni, să știe a se purta cu zilele necreștinate încă…
Se mai spune încă din vechime că joia mor fluturii din roua cerului, iar nașterea unui bob de cafea, după cum vedeți bine, este o treabă destul de grea, de complicată, și, la urma urmei, inutilă în lipsa vetrei și a focului din vatră, în lipsa lemnului și a toporului, în lipsa zidurilor care să sprijine lemnul de pădure, în lipsa lutului și, mai ales, în lipsa respirației divine, care să sufle peste focul din vatră, care să ațâțe jocurile și flăcările, care să dea crezare unor povești nemuritoare, care să revertebreze aluviunile stelare…

și, atâta cu ei… și, atâta cu ele

Nici măcar nu există această poveste tristă, fiindcă, nici măcar nu există acest bob de cafea, despre care se face vorbire în această poveste… La începuturile lumii, nici măcar începutul nu a fost, fiindcă Împăratul Galben nu a visat un fluture. Doar el, nătângul, fluturele socratian, parcimonios cu părerile despre viață, a plecat într-o periegheză de toată frumusețea. Asta, s-ar fi întâmplat, dacă, și numai dacă, bobul de cafea ar fi fost viu și nevătămat încă de focurile creației… Din fericire, se mai spune că veșnicia s-a născut la sat, dar, printr-o eroare de calcul subtil, de optică rebelă, de logică redusă la haos și absurd, s-a regăsit întreagă, in nucce, într-un singur bob de cafea!

ceremonialul cafelei s-a născut din ceremonialul durerii de a fi fost rememorată pe stâncă, în fiecare dimineață, pe întuneric… prin întunericul din zori…